Lumea e roz?!

Ii plac culorile. Mult. Intens. Dependent. Voios.

Le atribuie cu darnicie oricui pentru ca asa isi creeaza ea lumea in care evadeaza. Asa isi creeaza ea Purgatoriul intre lumea destul de interesanta, potrivit de crunta in care traieste si idealul acela spre care tinde si pe care in mod naiv inca mai crede ca il poate atinge. Distanta intre ce este si ce ar vrea sa fie e un drum al culorilor. E atat de usor de ajuns acolo! Un pic de imaginatie (nici macar nu mai trebuie sa inchida ochii pentru ca face asta de prea multi ani), un pic de pasiune si gata! Drumul colorat s-a creat! Fiecare si-a primit propria culoare sau a imprumutat-o pentru cateva ore de la altceva. In mintea ei e un permanent targ de culori.

Dar lumea adevarata, lumea in care alege sa traiasca zilnic ce culoare e? Roz? Roz cu buline negre? Nicidecum! Oricat de mult ar incerca sa faca rozul o culoare potrivita lumii, nu reuseste... e prea calm, prea jucaus, prea neserios. Si viata ei nu e asa! Mai cauta o culoare, se mai gandeste, incerce sa o arunce ca o mantie pe umerii intregului ei univers dar din pacate pana si culorile din targul ei permanent vin in cantitati limitate. Si atunci cum isi gaseste culoarea? Perseverenta si creativitate ar fi un raspuns. Dar ea nu e nici perseverenta si cu atat mai putin creativa. Cum o sa reuseasca? Cum da lumii ei o culoare?

Se tot gandeste, tot viseaza, se duce in lumea ei ideala si se intoarce pe drumul colorat, dar cand acesta se termina, ce e acolo? Nimic! Asa ca ia la intamplare o piatra prafuita, veche si ignorata de toti si hotaraste ca aceea va fi culoarea lumii ei reale. Va fi culoarea intamplarii, a zambetului stingher si a uitarii pana o sa ii dea un nume.