Lumea e roz?!

Ii plac culorile. Mult. Intens. Dependent. Voios.

Le atribuie cu darnicie oricui pentru ca asa isi creeaza ea lumea in care evadeaza. Asa isi creeaza ea Purgatoriul intre lumea destul de interesanta, potrivit de crunta in care traieste si idealul acela spre care tinde si pe care in mod naiv inca mai crede ca il poate atinge. Distanta intre ce este si ce ar vrea sa fie e un drum al culorilor. E atat de usor de ajuns acolo! Un pic de imaginatie (nici macar nu mai trebuie sa inchida ochii pentru ca face asta de prea multi ani), un pic de pasiune si gata! Drumul colorat s-a creat! Fiecare si-a primit propria culoare sau a imprumutat-o pentru cateva ore de la altceva. In mintea ei e un permanent targ de culori.

Dar lumea adevarata, lumea in care alege sa traiasca zilnic ce culoare e? Roz? Roz cu buline negre? Nicidecum! Oricat de mult ar incerca sa faca rozul o culoare potrivita lumii, nu reuseste... e prea calm, prea jucaus, prea neserios. Si viata ei nu e asa! Mai cauta o culoare, se mai gandeste, incerce sa o arunce ca o mantie pe umerii intregului ei univers dar din pacate pana si culorile din targul ei permanent vin in cantitati limitate. Si atunci cum isi gaseste culoarea? Perseverenta si creativitate ar fi un raspuns. Dar ea nu e nici perseverenta si cu atat mai putin creativa. Cum o sa reuseasca? Cum da lumii ei o culoare?

Se tot gandeste, tot viseaza, se duce in lumea ei ideala si se intoarce pe drumul colorat, dar cand acesta se termina, ce e acolo? Nimic! Asa ca ia la intamplare o piatra prafuita, veche si ignorata de toti si hotaraste ca aceea va fi culoarea lumii ei reale. Va fi culoarea intamplarii, a zambetului stingher si a uitarii pana o sa ii dea un nume.

?

Te uiti la ea si vezi cum toata greutatea lumii s-a strans pe umerii ei mici. Te uiti la ea si iti dai seama ca nu te mai vede. Ai vrea sa primesti un raspuns, sa iti ceara ceva, dar amalgamul de griji si probleme pe care ea le are i-au luat captiv curajul de a-ti mai vorbi. Si tace, ducand mai departe incarcatura aceea pe care tu nu o vezi, dar pe care ea o simte si care pe ea o devoreaza zilnic.

Ai spune ca poate sa treaca si peste asta. Si nu se pune problema ca nu poate. Dar nu stie daca mai vrea. Pana acum, avea o sclipire in ochi care ardea in fiecare moment cate un pic din grijile ce le poarta cu ea. Dar acum nu vrea decat sa se odihneasca. Sa se opreasca, sa-si dea jos povara asta ce o secatuieste si sa mearga mai departe. Asa, fara nicio remuscare, fara niciun regret... Si nu mai poate. Ar renunta, dar sunt lanturi invizibile care au prins-o intr-un vartej nebun. E un vartej care o inmlantuie pe zi ce trece din ce in ce mai mult si din care vrea sa scape, dar simte ca deja nu mai poate (to be continued)

descriptiv (to be continued)

Amalgam de cuvinte, de sentimente, de replici, de subiecte, de priviri, de gesturi. Cam asa si-ar descrie ea viata, cel putin privind la ultimele luni. E un haos care pare sa aiba undeva o anumita logica. Dar e o logica pe care nici macar ea nu o intrevede tot timpl si incercand sa o gaseasca se afunda si mai mult in detalii poate nu chiar atat de semnificative. I-ar placea sa stie ce se intampla sau incotro se duce.

I-ar placea sa se poata uita inainte, dar e cumva haiuita de cuvintele pe care le-a auzit, de raspunsurile pe care le-a dat, de ceea ce nu a facut. Incearca sa isi creeze un viitor, dar e atat de prinsa in trecut incat pierde orice oportunitate de a merge inainte. Nu o trage nimic inapoi in afara de propria vointa. Nu o impinge nimic inainte in afara de obisnuinta si rutina. Speranta pare sa se fi ascuns undeva pe drum, atunci cand ea a crezut ca se poate descurca doar cu date, cifre si tabele. Pacat ca a uitat de sentimente...

Camasa gri si vesta in dungi

Ochii mari, ingandurati si un pic obositi cauta parca disperati ceva de care sa se agate. Se uita la carte, la imaginea unei cladiri din New York desenata pe un carton pe care ea si-l doreste mult in camera ei trista, la chelnerita cu bluza interesanta, stil "Clona" si prietena ei cu unghii mov, dar nu se pot agata de ele. Ochii, sau poate mai mult ea, au nevoie de un centru al atentiei, de ceva la care sa se intarca mereu, indiferent ce se intampla in jur. Si cauta asiduu, dar nu e nimic. Apare un ceaininc cu culori la masa cealalta... E interesant, dar e prea mic si prea departe ca sa poata retine ochii.

Intr-un final soseste ceaiul ei. Ochii se uita nedumeriti la cele 2 cesti (ceva ce ea nu a inteles niciodata: de ce in Carturesti ceainicul si cestile nu sunt set aproape niciodata de data asta trece neobservat), la cele 2 lingurite (de ce 2 cand e evident ca ea e sinura?) si mai ales la recipientul pentru lapte. Ce cauta laptele la un ceai Rooibos? Ochii sunt revoltati, asa ca se uita cu atentie la ceainic, apoi se uita la ea... sunt la fel. Absolut normali, usor de ignorat. Totusi, daca te uiti cu atentie, vezi cateva nuante, cateva zambete discrete, un strop de pasiune dar mai ales nedumerire. Ochii mai cauta in continuare acel centru al atentiei care ar putea sa ii determine sa isi opreasca periplul, dar nu il gasesc. Asa ca se resemneaza si trec cu usurinta dar si interes peste cuvintele tiparite pe paginile inguste, dar atat de savuroase in amintirile ei.

Osciland intre amestecul uimitor de ceai si lapte si cartea cu un titlu si autor promitatoare, ochii zaresc undeva coborand pe scari camasa gri si vesta in dungi. Si atunci se opresc. Pentr ca da, asta au cautat pana in momenul acela. In mod involuntar, amestecul de ceai si lapte trece pe locul doi, cartea e uitata macar pentru cateva secunde si ei, ochii, urmaresc camasa si vesta. Dar ea, mai ales ea, se opreste din orice alt gand si e de acord cu ei... Ochii mari, ingandurati si un pic obositi devin acum interesati, zambitori si parca stralucesc (sau cel putin asta pare sa spuna geamul din fata). Nu au curaj sa mai faca nimic, sa se mai uite sau sa mai caute, asa ca se retrag adanc in felul in care ceaiul e complet bulversat de laptele curgand incet-incet si in cartea care devine din ce in ce mai interesanta. Nici ochii, nici ea nu au curaj...

Nu se mai uita la nimic altceva. dar la sfarsit simt ca vesta gri si camasa in dungi pleaca impreuna cu fata cu unghii mov. O privire usor trista se ineaca in ultimele picaturi de ceai cu lapte si multa miere...

Disclaimer

Blogul asta l-am creat pentru ca mi-e dor sa scriu. Mi-e dor de sentimentul pe care il am atunci cand creez, atunci cand vad ce a produs creierasul meu mic, amarat si cu relexe blonde. Asa ca am zis sa fac o chestie pe care stiu sa o fac bine... sa observ nimicuri si sa le scriu povestea.

Prima poveste o sa fie despre aseara, despre ce am vazut in Carturesti - camasa gri si vesta in dungi.